Muma lui Stefan cel Mare de Dimitrie Bolintineanu

Pe o stanca neagra, intr-un vechi castel,
Unde cura-n poale un rau mititel,
Plange si suspina tanara domnita,
Dulce si suava ca o garofita;
Caci in batalie sotul ei dorit
A plecat cu oastea si n-a mai venit.
Ochii sai albastri ard in lacrimele
Cum lucesc in roua doua viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i san,
Rozele si crinii pe fata-i se-ngan.
insa doamna soacra langa ea vegheaza
si cu dulci cuvinte o imbarbateaza.
Un orologiu suna noaptea jumatate.
In castel in poarta oare cine bate?
- "Eu sunt, buna maica, fiul tau dorit;
Eu, si de la oaste ma intorc ranit.
Soarta noastra fuse cruda asta data:
Mica mea ostire fuge sfaramata.
Dar deschideti poarta... Turcii ma-nconjor...
Vantul sufla rece... Ranile ma dor!"
Tanara domnita la fereastra sare.
- "Ce faci tu, copila?" zice doamna mare.
Apoi ea la poarta atunci a iesit
Si-n tacerea noptii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, straine? stefan e departe;
Bratul sau prin taberi mii de morti imparte.
Eu sunt a sa muma; el e fiul meu;
De esti tu acela, nu-ti sunt muma eu!
Insa daca cerul, vrand sa-ngreuieze
Anii vietii mele si sa ma-ntristeze,
Nobilul tau suflet astfel l-a schimbat;
Daca tu esti stefan cu adevarat,
Apoi tu aice fara biruinta
Nu poti ca sa intri cu a mea vointa.
Du-te la ostire! Pentru tara mori!
si-ti va fi mormantul coronat cu flori!"

Stefan se intoarce si din cornu-i suna;
Oastea lui zdrobita de prin vai aduna.
Lupta iar incepe... Dusmanii zdrobiti
Cad ca niste spice, de securi loviti.